Stressiunea, motivația și alte probleme - Interviu cu Psiholog Maria Coșuțiu


Firul roșu al Mariei a început printr-o fascinație pentru oameni. A ajuns pe băncile Facultății de Psihologie din cadrul UBB Cluj-Napoca după care și-a început o carieră de psiholog lucrând cu copii și adolescenți. În timp, firul roșu a dus-o în zona de consiliere şi orientare în carieră, reuşind, astfel, să creeze un liant între abilităţile, pasiunile, interesele tinerilor şi viitoarele lor cariere.


Urmează să citești un interviu cu Maria Coșuțiu, psiholog în echipa Psylife, o echipă ce vrea să lase în urma ei o comunitate a stării de bine, a sănătăţii mentale şi a relaţionării armonioase.


Să intrăm....


Cine este Maria Coșuțiu și cum încearcă să facă lumea mai bună?

Maria Coşuţiu este definită de aşa multe lucruri că nici nu ştiu cu ce să încep. Sunt un om pasional şi când spun asta mă refer la faptul că am multe activităţi pe care le fac cu mare plăcere. Pasiunea mea cea mai mare este psihologia. Sunt absolut fascinată să înţeleg oamenii, să îi ascult şi să străbat cu ei cărări dificile. Nu ştiu să pun în cuvinte cât de uimitor este pentru mine acest domeniu, fără să pară că sunt clişeică. Tot Maria se defineşte prin plăcerea de a se plimba, de a povesti, de a juca board games, de a citi cărţi intrigante, de a cânta la pian, de a călători.


Apoi, mai sunt Maria cea definită de rolurile ei: de fiică, soră, prietenă, logodnică, psiholog, învăţăcel…şi cred că aşa fac lumea mai bună, dacă se poate spune aşa, prin încercarea constantă de a crea şi păstra relaţii armonioase, prin activitatea zilnică în rolul de psiholog, dar şi prin nevoia constantă de dezvoltare.


Ca să faci atât de multe lucruri și să îndeplinești atât de multe roluri ai nevoie de motivație. Motivația lipsește însă la mulți tineri. Care crezi că e originea problemei?

Cred că în primul rând e lipsa pasiunii. Deşi adolescenţii nu se mai ghidează atât de mult după opinia părinţilor, întâlneşti şi la ora actuală studenţi care vin în consiliere după 1-2 ani de studii pentru că nu se regăsesc în acel domeniu. Motivul este, uneori, faptul că au fost „împinşi” de părinţi spre acea direcţie.


Cred şi că, în unele cazuri, lipsa de motivaţie vine dintr-un sentiment de copleşeală. Un domeniu nou, cerinţe mai multe decât la liceu, de multe ori şi nevoia de a se adapta unui oraş nou, iar uneori, pur şi simplu confuzie.


În consilierea vocaţională mai întâlneşti şi studenţi care nu se cunosc pe sine - nu prea ştiu ce pot face, nu cred că am puterea de a o face, deci nu fac. Şi desigur, cred că sunt şi cei care poate doar vor să ia o pauză, să simtă că trăiesc studenţia şi suprapun această idee peste faptul că ar trebui să aibă cât mai puţine responsabilităţi.






O aparentă lipsă de motivație poate duce în timp și la altceva. Cum se manifestă depresia în rândul studenților? 

Pentru cei care se confruntă cu o astfel de provocare, ca o retragere, se poate resimţi ca o bătălie pierdută. Pentru un student care are deja o vulnerabilitate spre depresie, fie pentru că alţi membri ai familiei au avut-o, fie pentru că a trăit la un moment dat evenimente negative marcante, un mediu atât de nou precum facultatea poate veni la pachet cu o foarte mare încărcătură.


Pentru cei care schimbă oraşul natal atunci când încep studenţia, putem vedea situaţia ca un adolescent ajuns în jungla în care trebuie să facă faţă mai mult singur, de această dată. Sigur că, atunci când un student întâlneşte un mediu nefavorabil, un grup de prieteni sau colegi care nu îl susţin, când profesorii adaugă şi ei, adesea neintenţionat, o povară prea mare pe umerii săi, se ajunge şi pe calea depresiei.


Depresia vine la pachet cu schimbări legate de somn, de pofta de mâncare, cu interes diminuat în activităţi anterior plăcute, cu o distanţare faţă de relaţii şi activitate.


Se vorbeşte destul de frecvent despre noua generaţie ca fiind cea a „fulgilor de nea”. Idei contradictorii pot apărea pe marginea acestui subiect. Ce vreau să subliniez aici este că depresia a ajuns să fie etichetată, uneori, un pic prea uşor, prea repede. Nu aş putea susţine cu siguranţă că este din cauza caracteristicilor generaţiei noi, ci poate mai degrabă datorită lipsei de psihoeducaţie.





Care e momentul în care un student ar trebui să apeleze la ajutor? Cine este persoana la care ar trebui să apeleze?


Cred că cel mai sănătos răspuns ar fi oricând. Sigur, nu mă refer la faptul că ar trebui să descurajăm autonomia studenţilor, dar cred că la nivel de cultură întâlnim adesea ideea că „trebuie să poţi”, deci diminuăm nevoia unui sprijin. Şi cred că trebuie să putem, dar mai cred şi că uneori e prea mult. Şi acela este un moment foarte clar în care studentul să apelze la ajutor.


Căutarea spirijinului poate începe de la persoanele apropiate lui, atunci când nevoile sale sunt unele uşor de îndeplinit de către aceştia. Apar însă momente dificile, prea complexe pentru a fi gestionate de părinţi, prieteni, momente în care este nevoie de ajutorul unui specialist. Pot să îl numească psiholog, consilier, psihoterapeut sau coach, nu eticheta contează. Important este să apeleze la persoane care pot să îi treacă cu o mai mare îndemânare prin provocările de orice natură cu care se confruntă.






Suntem în sesiune. Ce sfat le-ai da studenților pentru a trece mai ușor peste perioadele mai intense și dificile (precum sesiunea/licența)?

Să găsească un echilibru. Stând în cămin am avut ocazia să îi văd şi pe cei pentru care sala de lectură era un loc străin, dar şi pe cei care acolo locuiau pe parcursul sesiunii. Nu votez cu nici una dintre variante. Creierul are nevoie şi de stimulare şi de relaxare. Cred că cel mai bun truc în sesiune este să ai un program echilibrat, cu de toate. Pentru licenţă, spun din experienţă proprie, timpul ajută.


Tendinţa generală este să amânăm scrierea licenţei cât de mult posibil, ceea ce face să ne trezim, cel mai adesea copleşiţi pe finalul anului academic. Cred că din învăţăturile extrase de pe propria pielea, cum se spune, aş putea să le transmit studenţilor că o pagină scrisă în fiecare zi, timp de o lună poate echivala tot atâtea pagini câte pot fi scrise într-o săptămână. Diferenţa este stresul resimţit.



Viitorul sună bine, însă încotro?


Chiar sună promiţător. Deocamdată în sfera consilierii individuale, cu tendinţa de a mă orienta spre terapia de cuplu şi familie. Mă fascinează această idee încă de la primii paşi prin facultate. După ce ajungi să treci un pic prin călătoria psihologiei şi ajungi să înţelegi cât de important e sistemul în care fiecare se dezvoltă, cât de multă influenţă, dar şi resurse de vindecare poţi găsi în el, ajungi să fii atras ca un magnet de sfera relaţiilor. Cam aceasta e direcţia mea de viitor.


Sursa foto: Arhiva personală


Mădălina Hodorog

Trainer & Consultant

  • Facebook Social Icon
  • Instagram Social Icon
  • LinkedIn Social Icon

©Madalina Hodorog 2020 | Design by Mădălina Hodorog